Probleme in iad

Trăim într-o lume guvernată de egoism, unde toți isi urmăresc propriile interese, nimănui nu îi mai pasă de oameni, călcăm pe cadavre si ne ridicăm învingători mândrindu-ne de victorie. Lăsăm in spate suflete care plâng probabil de durere si nici măcar nu știm. Uităm să mai fim prieteni, uităm ce înseamnă o vorbă bună într-un moment de cumpănă și ne lăsăm așa zișii apropiați să lupte singuri, uităm ce înseamnă să te bazezi pe cineva si câtă nevoie avem de oameni. Uităm din motive diferite, unii suntem egocentrici, alții nepăsători, alții lipsiți de speranță, alții de increderea pe care o aveam cândva. Uităm poate pentru că am fost raniți și noi, și lăsați să luptăm singuri. Uităm pentru că uitarea ne definește și nu mai simțim pentru că ne e frică să o mai facem. Când iubim, în schimb, regăsim curajul și încercăm cu tot dinadinsul să fim buni, însă nu de cele mai multe ori iubim persoana potrivită. Facem sacrificii să vadă in noi persoana de care are nevoie, să vadă un sprijin, să vadă omul și nu masca, să vadă o mamă, o soră, o iubită, o amantă... Ne punem sufletul pe tavă și nu cerem nimic în schimb, sperând că vom fi tratați la fel. Sperând că persoana aceea va aprecia eforturile, pentru că de cele mai multe ori sunt eforturi, de dragul poveștilor frumoase de dragoste. Știm că realitatea este alta, dar refuzăm să o credem. Când iubim visăm la o lume mai bună, la armonia perfectă, la fericire desăvârșită. Când iubim suntem orbi, vedem cu sufletul, atât. Ne desprindem de realitate refuzând însă vehement să acceptăm asta. Credem în realitatea noastră, cea în care toți fac eforturi ca și noi pentru fericirea și armonia iluzorie... și ne trezim prea târziu, prea târziu incât să credem că mai putem visa.