Tocuri

Ritmul sacadat al tocurilor ce loveau asfaltul cu o hotarare definitiva se auzea tot mai incet...
Vroia sa lase totul in urma, sa uite... Sa uite momentele de nesiguranta, tristete si singuratate. Cel putin acum nu mai era singura, se regasise, se avea doar pe ea si era de ajuns. Vroia sa-si ia totul inpoi, micile particele de suflet lasate la fiecare in parte, toate cuvintele rostite si toate lacrimile varsate, zambetele daruite gratis si bratele intinse de atatea ori. Vroia ca ei s-o uite, sa uite ca a existat vreodata in vietile lor, sa stearga toti amintirile cu ea, iar ea sa faca la fel la randul ei. Daca ar fi uitat doar dezamagirile, micile clipe de fericire efemera ar fi facut-o sa se intoarca, si aici nu mai avea nimic... Nu avea pentru ce sa ramana. Ar fi calcat-o in picioare cum au facut mereu.
Cu timpul se vor vindeca toate ranile lasate de fiecare amintire stearsa fortat si meschin cu buretele din memorie.
Tocurile ii masurau secundele.
Cu fiecare secunda o noua amintire o rascolea, ii aducea lacrimi calde pe obraji si disparea pentru totdeauna.
De-ar fi putut sterge si durerea din sufletul deja ciopartit, sfasiat in mii de bucatele...
De-ar fi atat de puternica...
Din asfaltul ud nu mai rasuna zgomotul tocurilor.