Noiembrie...

Am vrut sa scriu ceva si am pierdut sensul. Poate mi-as mai fi dorit ceva pentru tine daca nu ai fi avut totul: ceea ce nu ai fi avut, evident... Un capitol e aproape de final, incepe un altul, mai bun sau mai prost, nu are importanta. Inainte sa se termine totusi am sa-l rezum...doar pentru ca vreau. A fost plin de viata, de emotii si de fericire (cu mici scapari pe alocuri, dar care si-au avut rostul lor). Am invatat sa traiesc si sa vad lumea asa cum este de fapt. Am avut poate toate trairile posibile, am simtit iubirea, razbunarea, ura, iertarea, speranta, dezamagirea, idealul, grija, optimismul, frica, furia, gelozia, singuratatea, rabdarea, totul. Am crezut ca nu mai pot simti nimic si am avut o surpriza. Un soi de tristete undeva, ingropata adanc. Cumva cum nu am inteles-o pana acum, o asociam cu nervozitatea cred. Am incercat sa nu simt si am reusit... Scriu pentru ca imi place. E greu sa mai simti, cu cat simt mai mult cu atat ma ingrop mai tare in dezamagirea asta continua pe care o traiesc inevitabil. Oamenii...imi provoaca greata. Sau poate n-am cunoscut oameni, dar nu ii pot percepe altfel decat prin prisma a ceea ce vad. Si doare sa fii un ciudat intr-o mare de normali. Deci nu simt... De ce as face-o? Stiu ce inseamna... Poate o sa fiu ignoranta la un moment dat, dar am invatat ca fericirea e doar o poveste cu final fericit... Iti doresc sa nu simti...