Decembrie...

A venit si luna in care imi pot aduce aminte doar lucrurile frumoase care mi s-au intamplat vreodata si in care mi se face dor de clipele in care eram copii fara minte... Era atat de frumos... Stiu ca ningea, mereu ningea, asa imi amintesc eu iarna. Mereu eram raciti pentru ca ne tavaleam in zapada pana ni se udau toate hainele, dar nu ne induram sa plecam in casa, parintii nu ne-ar mai fi lasat sa iesim, asa ca ramaneam acolo, in ger pana ne inghetau hainele la propriu... In casa era mereu cald, mirosea a brad, a portocale si a scortisoara... Asteptam cu nerabdare sa plecam cu Mos Ajunul, umpleam casa cu covrigi, mere, nuci, biscuiti, etc. apoi il asteptam pe Mosu` si in incercarea disperata de a-l vedea il pandeam pana ne lua somnul fara sa ne dam seama. El mereu stia asta, asa ca nu reuseam niciodata sa-l "prindem"... Cum ar putea sa nu ne fie dor de momentele in care nimic nu mai conta decat sa-l convingem pe Mosu` ca am fost atat de cuminti incat meritam ce ne doream, iar el, culmea, mereu stia ce nazbatii am facut, chiar si pe cele mai mici... Au trecut doar cativa ani de atunci, dar mi se par atat de departe toate astea... Poate din cauza faptului ca ne schimbam atat de repede, atat de mult... Ma intreb care dintre noi se mai bucura de fulgii de zapada? Mai nou ne facem probleme ca trebuie sa schimbam cauciucurile si ne intrebam cand vor avea de gand astia sa deszapezeasca soselele sa ajungem si noi la timp la serviciu... Iar bradul... E deja obiect ornamental... Trist dar adevarat...